Cu adâncă durere în suflet, comunitatea școlară din Stroiești regretă trecerea în veșnicie a celui care a fost Țurcă Vasile, un model de dăruire, un mentor înțelept și ”luceafăr” al școlii noastre.
Născut la 25 februarie 1953, în liniștea satului Vâlcelele (Gropci), domnul Țurcă Vasile și-a transformat viața într-o misiune sacră închinată educației. Urmaș destoinic al unei generații de aur de pedagogi, a purtat cu mândrie și responsabilitate ștafeta lăsată de marii dascăli ai locului.
Din cei 44 de ani de activitate neîntreruptă, cea mai mare parte a dăruit-o Școlii din Stroiești, unde a revenit ”acasă” pe 1 septembrie 1974.
11 generații de elevi i-au trecut prin mână și au fost modelate de blândețea și profesionalismul său. Peste 4 decenii de jertfă la ”altarul” învățământului stroieștean.
O moștenire spirituală lăsată în inimile colegilor, părinților și sutelor de copii pe care i-a învățat să scrie primele litere.
A fost un pilon al comunității, un om a cărui prezență lumina atât viața de familie, cât și pe cea profesională. Deși la ceasul pensionării i-am urat cu toții liniște și sănătate, destinul a ales să îl cheme la ”Catedra Cerului”, lăsând în urmă o lumină care nu se va stinge niciodată în amintirea noastră.
”Un dascăl bun este ca o lumânare: se consumă pe sine pentru a lumina drumul altora.”
Sincere condoleanțe familiei îndoliate!
Drum lin printre stele, Domnule Învățător!
Școala din Stroiești vă va păstra veșnică recunoștință!
PANEGIRIC
In memoriam: Magister et Mentor – Țurcă Vasile
Mă gândesc la versurile eminesciene apărute din durerea morții lui Aron Pumnul. La acest moment trist, aș spune și eu: ”Îmbracă-te în doliu, Stroiești al nostru drag...”
Dar cuvintele devin tăcere și gândurile se risipesc...
Ce se fac oamenii când mor?
Unii spun că se fac dor... Alții spun că cele mai mari războaie se duc între amintirile pierdute și că nefericirea noastră constă în aceea că nu ne fericim (suficient) morții.
Aș aluneca aici pe o pantă sensibilă. Un mort nu este doar al familiei sale. Este și al nostru, al obștii de credință, al comunității.
La noi, la Stroiești, există acest obicei funerar de a merge, în grai local, ”cu lumnina”. Strămoșii noștri au știut ceva... Ce se fac oamenii când mor? Se fac lumină...
Pe unii îi vedem în nopțile însingurate licărind pe cer, pe alții îi vedem în joc de lumină irizată și în abur de ploaie, iar pe alții umbre, paradoxal, atât de albe... Iar bătrâna de la țară știe unde își vede morții - în fiecare lumânare pe care o aprinde cu sfințenie la altar.
Pe Domnul Învățător îl știu de o viață. Familia de intelectuali din care face parte, parcă o altă familie Herdelea din romanul lui Liviu Rebreanu, este cunoscută la nivelul întregii comunități și nu numai. Numele impune și acum, în egală măsură, respect și expertiză. Darămite, atunci când eram copii...
Domnul mi-a fost Învățător... Fac parte dintr-o generație unică, botezată mai târziu, generația anului 2000... Îmi revin flash-uri în memorie din școala primară: culegerea de matematică pe care trebuia să o rezolvăm în vacanță, activitățile de lucru manual cu traforaj, spectacole și serbări organizate în școală, concursuri la care puteam câștiga celebra ciocolată NIKE, bombonelele CIP-CIP mici cât un capăt de gămălie – mâncate doar câte una, ”ca să nu ne îngrășăm”, banchetul de la sfârșitul clasei a IV-a, carnetul de CEC... Nu sunt doar amintiri... Sunt emoții și, poate, ceva ce nu înțelegeam atunci, inocență.
Domnul Învățător a fost un om pentru care tenacitatea a devenit o virtute. Poate mulți îl cunosc doar ca învățător. Implicarea sa la nivelul comunității a fost mult mai largă. Politică, evenimente culturale și artistice, bibliotecă... Un om activ și din punct de vedere gospodăresc, amestecându-se cu ușurință printre bărbații buni de coasă ai uliței.
Domnul Învățător mi-a fost coleg. Din 2008, până la pensionarea sa, am avut ocazia să lucrez cu un profesionist. Ce mulțumire mai mare poți avea, decât aceea să îl cunoști pe un om din atâtea perspective?
M-a inspirat să devin învățător? Categoric, DA. Copilul necăjit pe care îl revăd acum, fulgerător, prin poze sau din aduceri aminte, poate nu știa ce voia atunci, dar avantajul de a avea un învățător bărbat, într-o zonă profesională dominată de prezențe feminine, a fost unul clar.
Dinamica psihopedagogică a fost alta. Autoritate echilibrată, pragmatism și spirit de competiție, empatie, protecție, sensibilitate sunt doar câteva semințe ce au rodit atât de frumos în conștiința atâtor copii, datorită Omului Țurcă Vasile.
Cu tristețe, dar și cu recunoștință, așez acest panegiric la căpătâiul Domnului Învățător. O țesătură de lumină, dor și iertare, o punte aruncată între pământul reavăn al Stroieștiului și Cerul la care Domnul Învățător a fost chemat.
El, învățătorul
El nu primea decât un aluat,
De alții, plămădit și frământat.
Din pâinea ce-o cocea ușor în vatră
Niciuna nu ieșea-n coajă de piatră.
El nu lua decât o floare-n glastră
Sădită și plivită în fereastră.
Și așezând-o bine în grădină
Din nori și ploi, făcea lumină.
El n-așeza decât o cărămidă
Uscată-n vânt și pălămidă.
Dar zidul ce-l clădea până la ceruri
Se preschimba, străluce, în eteruri.
El nu avea decât un suflet de copil,
Cu vise, cu speranțe și fragil.
Tot învățând copiii altor mame
Uita că timpul are să-l destrame.
Să nu lăsăm ca timpul și uitarea să îi destrame pe învățătorii noștri!
pr.prof.înv.primar Rusu Toader
